Pe 20 martie 1820 s-a născut Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

Primii ani din viaţă, îi petrece studiind la pensionul francez Sachetti din Galaţi, apoi la Iaşi, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde îi are colegi, printre alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.

În 1848 in timpul "Primăverii Popoarelor", Cuza s-a implicat activ în mişcarea revoluţionară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul "Dorinţele partidei naţionale din Moldova", în Cernăuţi.

Se cerea, în afară de împroprietărirea ţăranilor şi crearea unui sistem de învăţământ obligatoriu, unirea între Moldova şi Tara Românească. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia. Cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în tara odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

In 1851 este Director al Ministerului de Interne, primind în această perioadă şi rangul de vornic. Intre anii 1855-1856 ocupa din nou funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui.

La 6 iunie 1856, este numit părcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş. După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeste pe Cuza părcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de părcălab. 

La 12 august 1857, după ce alegerile fuseseră falsificate de Vogoride, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid o nouă consultare electorală. De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitoare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele caimacamului.

Şansa unirii Principatelor a venit după sfârşitul războiului Crimeei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 când Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon între Imperiul Ţarist şi Otoman, pentru a stabiliza zona. În acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova şi Valahia, prin care majoritatea populaţiei a cerut unirea celor două ţări. Marile Puteri au hotărât ca unirea să fie, totuşi, una superficială permiţând existenţa doar a unor instituţii în comun. Profitând de greşeala textului care stipula condiţiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naţionale, îşi depune candidatura în ambele ţări.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii Moldovei şi Ţării Româneşti de către Puterea suzerană şi Puterile Garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România şi formând statul român modern, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.

Ca domnitor, Cuza a făcut o serie de reforme, unele întâmpinând o respingere acerbă din partea boierilor, burgheziei, dar şi din partea Bisericii.

În 1860, A.I.C., înfiinţează prima universitate din ţară, cea de la Iaşi, care mai târziu va lua numele domnitorului, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza".

In 1861 reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.

Deciziile trebuiau să jongleze între cele două capitale, Iaşi şi Bucureşti, şi, desigur, între cele două parlamente şi guverne. În cele din urmă, în 1862, domnitorul reuşeşte să fixeze capitala la Bucureşti, dar şi să creeze un singur parlament şi un singur guvern.

Între 1863-1865, Cuza îl are alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcţia de prim-ministru, care i-a permis să pună în aplicare reformele foarte necesare.

În 1863, are loc secularizarea averilor mănăstireşti. Aproximativ un sfert din întreaga suprafaţă a ţării aparţinea Bisericii şi a fost confiscată de domnitor, pentru a servi reformei agrare din 1864. Prin aceasta din urmă au fost împroprietărite 400.000 de familii şi s-au desfiinţat cu totul orânduirile feudale.

În 1864, după ce conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputaţii au fost evacuaţi din sala de un detaşament militar şi Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare, şi punerea în aplicare a reformei agrare.

Reforma agrară, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. Tot în 1864 a fost terminată Universitatea din Bucureşti, a doua din ţară şi este adoptată "Legea instrucţiunii publice", care stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.

După desfiinţarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice şi, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcţionari corupţi care primesc funcţii şi contracte cu statul; corupţia şi şifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate. În 1865, intră în vigoare Codul Penal, Civil şi Comercial, ce au însemnat modernizarea sistemului judiciar.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea românească, domnitorul dorind o apropiere cât mai rapidă de nivelul de dezvoltare al ţărilor occidentale, însă, împotriva domniei lui Cuza încep să se coalizeze liberalii radicali şi conservatorii, ce erau nemulţumiţi de acţiunile domnului român.

In 1866 "Monstruoasa coaliţie", cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părţi a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăseşte Bucureştiul două zile mai târziu, în locul său venind o locotenenţă domnească formată din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I şi aprobarea Consitutiei din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Alexandru Ioan Cuza şi-a trăit restul vieţii în exil în diverse oraşe europene. Permanent i s-a arătat că este sprijinit din ţară, existând petiţii care cereau revenirea lui şi el însuşi primeşte audienţe ale studenţilor români. Printre aceştia s-a aflat, la un moment dat, şi Mihai Eminescu. Mai mult, Cuza este ales deputat, în lipsă, în Mehedinţi şi Turnu Severin, dar el nu a putut accepta această funcţie.

Încă din 1867, Cuza îi scrisese lui Carol I pentru a reveni în ţară, dar acesta îl refuzase categoric.

La 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza se stinge din viaţă, din cauza unui anevrism în hotelul Europa din oraşul german Heidelberg, cu doar câţiva ani înainte că România să îşi câştige independenţa. Când trupul său a fost adus în ţara cu trenul, mii de oameni au aşteptat în dreptul liniei ferate pentru a-şi prezenta pentru ultima oară recunoştinţa pentru faptele sale. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.